În preajma unui imens rug, aprins de tineri într-un loc înalt al satului, se adună întreaga suflare a aşezării. În formele vechi ale sărbătorii, în mijlocul grămezii de lemne şi al cetinii de brad se punea, pentru a fi incinerată, tulpina unui arbore tăiat din pădure, substitut al zeului care moare şi renaşte anual.
În jurul focului se va striga în cor ”Hai la Focu lui Sâmedru!”, iar despre cei care sar peste foc se spune că vor fi sănătoşi tot anul.
La finalul sărbătorii, femeile vor împărţi mere şi covrigi.
Momentul cel mai aşteptat este prăbuşirea bradului incinerat, care indică renaşterea simbolică a zeului mort. Prin direcţia în care cade trupul divin (jarul sau tăciunii aprinşi) se apreciază care dintre feciori sau fete urmează să se căsătorească în noul an.
Sâmedru este asociat cu moartea naturii, cu sosirea iernii şi a frigului.
Sâmedrul a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Dumitru, Marele Mucenic de la Tesalonic din calendarul ortodox. În legende, credinţe sau basme, Sâmedru era un om obişnuit, crescător de animale sau un sfânt care umbla pe pământ însoţit adesea de Sângiorz.